Inventarierea vegetației forestiere

Inventarierea vegetației presupune următoarele etape:

Etapa I:

Consultarea hărților silvice peste care se suprapune aria de interes și reperarea suprafețelor acoperite cu arborete naturale

Alegerea  arboretelor  mature,  însă  neajunse  la  vârsta  exploatabilității,  așadar  arborete neparcurse cu tăieri de regenerare. Acestea datorită reducerii prea mari a consistenței nu ar fi fost reprezentative pentru habitat, nișele ecologice create prin eliminarea arborilor fiind ocupate fie de specii pioniere , fie de cele iubitoare de lumină (heliofile).

Etapa a II-a

Recunoașterea generală a terenului și parcurgerea acestuia pentru identificarea arboretelor și determinarea următoarelor elemente:

-      Elemente abiotice:   - expoziția, altitudinea, panta ( cu ajutorul GPS-ului de tip Garmin și a dendrometrului de tip Vertex IV)

-      Elemente biotice: - flora vasculară.

Toate aceste elemente se notează într-o fișă de teren precum cea redată în figura de mai jos:

Figura 1. Completarea fișei de teren

În ceea ce privește cuantificarea proporției speciilor în suprafața studiată, se are în vedere determinarea abundenței-dominanței, indice propus de Brawn-Blanquet și Pavillard, care au conceput o scară de evaluare, cu următoarele clase:

r - unul sau câțiva indivizi

+ - puțini indivizi, cu acoperire redusă (sub 1%)

1 - indivizi destul de abundenți, dar cu gradul de acoperire sub 5 % din suprafața de probă

2 – indivizi foarte abundenți sau acoperind între 5 și 25 % din suprafața de probă

3 – acoperirea oscilează între 25 și 50 % din suprafață, indiferent de numărul de indivizi

4 – acoperire de 50 până la75 % din suprafața de probă, indiferent de numărul de indivizi

5 – acoperirea de peste 75 % din suprafața eșantionului delimitat, indiferent de numărul de indivizi.

În ceea ce privește cercetarea vegetației de pe un anumit teritoriu se pot utiliza două metode:

-inventarul pe itinerar - Această metodă presupune înregistrarea tuturor speciilor de plante vasculare identificate pe un anumit traseu parcurs prin suprafața de probă studiată.

-inventarul în staționar – Această metodă presupune înregistrarea tuturor speciilor de plante vasculare identificate pe o anumită suprafață de probă (ce poate fi aleasă aleatoriu sau nu), aria recomandată a acesteia în cazul fitocenozelor de pădure după Ivan et Spiridon (1983) fiind cuprinsă  între 1000 și 10000 de m2, iar după școala clujeană intre 400-1000 m2.

Metoda inventarului pe itinerar

Dezavantaje:

-      În cazul în care se parcurge a 2-a oara aceeași suprafață este posibil să se alegă un alt itinerar, astfel înventarul va fi diferit de cel inițial

-      Datele cu privire la indicii cantitativi nu sunt relevante (estimarea abundenței-dominanței unei specii pe suprafețe mari, de ordinul a câteva hectare, fiind dificilă)

-      În cazul în care itinerarul intersectează un drum, în releveu vor apărea și o serie de specii cu caracter azonal (ex: Prunella vulgaris, Carex sylvatica, Carex divulsa etc.). Același lucru se întâmplă și în jurul pâraielor ori a zonelor unde din diferite motive băltește apa, ori în ochiurile create în arborete natural (în urma doborâturilor de vânt) ori artificial (prin rărituri cu intensitate mare, tratamente de regenerare precum tăirile progresive etc).

Figura 2.  Dezavantajele metodei pe itinerar

Avantaje:

-      prin aceată metodă,fiind străbătută o suprafață mai mare pot fi surprinse și o serie de specii cu o răspândire restrânsă (orhidee), astfel se poate contura spectrul tuturor taxonilor existenți într-o anumită unitate

-      este o metodă mai expeditivă, timpul necesar executării releveului fiind mai scurt

Acestă metodă este așadar indicată pentru determinarea biodiversității unei anumite regiuni, fiind mai puțin recomandată pentru determinarea tipurilor de habitate.

Metoda inventarului în staționar

Dezavantaje:

-      alegerea locului de amplasare a releveelor și densitatea lor pot reprezenta o problemă:

       Releveele pot fi amplasate în mod obiectiv utilizându-se programe specializate de tip GIS (care amplasează puncte la distanțe egale predefinite de utilizator). În acest caz se elimină în mare parte subiectivismul, însă există dezavantajul ca aceste relevee sa nu fie reprezentative pentru o anumită suprafață în cazul în care densitatea lor este mică, iar în cazul în care se amplasează relevee la distațe mici unele de altele implică timp și costuri mai mari.

Pentru a se reduce acel dezavantaj se poate recurge la amplasarea de piețe în mod subiectiv, analizându-se fie imagini aeriene (ortofotaplanuri), fie hărți militare, etc.

                    Figura 3.  Amplasarea piețelor:

                          a)sistematic, b) cu ajutorul ortofotoplanului

-      Datorită suprafețelor mici ale releveelor (20X20 m) nu poate fi inventariată integral flora. Astfel, deși în unitatea studiată există specii caracteristice unui anumit tip de habitat, datorită faptului că nu prezintă un grad de abundență- dominanță ridicat, acestea nu sunt incluse în piețe, pierzându-se astfel informații prețioase.

Avantaje:

- Releveele în staționar, în cazul în care sunt amplasate cu o densitate corespăunzătoare, pot explica  varația  florei  în  cuprinsul  unei  unități  amenajistice  (lucru  imposibil  în  cazul metodei pe itinerar releveul fiind constituit dintr-un amalgam de specii cu caractere ecologice diferite)

      - Determinarea  indicilor  de  abundență  dominanță,  care  pot  explica  uneori  coexistența speciilor cu cerințe ecologice diferite. Astfel în stațiunile xerofile se vor întâlni cu o abundență mai mare specii adaptate acestui mediu, însă nu va fi exclusă nici prezenta altor specii precum cele mezofile, însă cu o pondere mai mică.

- Prin acestă metodă se demonstrează faptul că în stațiunile limitative (ex: habitatul 91I0*) pot coexista atât elemente specifice florei xerofile (Lithospermum purpurocaeruleum, Carex michelii) cât și cele ale florei de mezofile (ex : Helleborus purpurascens, Salvia glutinosa etc).