Stadiile de dezvoltare ale arboretului 

Arborii și arboretele, în evoluția lor, suferă numeroase modificări cantitative și calitative, realizate prin creștere și dezvoltare. Timpul în care se realizează succesiunea de modificări pe care le suportă pădurea în fiecare generaţie poartă denumirea de ciclu de dezvoltare. Acesta are o durată variabilă, care depinde de ciclul de producţie în pădurea cultivată și longevitatea fiziologică a speciilor în pădurea virgină (Nicolescu V.N., 2011).

Ciclul de dezvoltare la arbori începe cu fecundarea celulei-ou şi se încheie odată cu moartea sau extragerea exemplarului respectiv, iar la arborete începe din momentul constituirii stării de masiv şi se încheie când arboretul este exploatat sau distrus dintr-o cauză oarecare (Nicolescu V.N., 2011).

În dezvoltarea arboretelor naturale echiene, provenite din sămânță sau lăstari, se diferenţiază mai multe etape şi stadii (faze) de dezvoltare, după cum urmează (Constantinescu, 1955; Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959; NT2, 2000; Nicolescu V.N., 2011)::

Fig.1 Stadiile de dezvoltare într-un arboret echien

1. A) Etapa tinereţii începe cu instalarea noii generaţii și constituirea stării de masiv şi durează până când majoritatea arborilor încep să fructifice și se realizează prima fructificație abundentă. Durata acestei etape variază în funcție de temperamentul și proveniența speciilor, de condițiile staționale, precum și de intervențiile silvotehnice. Arboretele provenite din lăstari sau drajoni, cu specii de lumină şi repede crescătoare, precum şi cele parcurse cu intervenţii silvotehnice aplicate timpuriu şi cu intensitate mare, parcurg mai repede această etapă.

În cadrul acestei etape se disting următoarele stadii (faze) de dezvoltare:

1. Stadiul de semințiș începe din momentul apariţiei în masă a plantulelor (lăstarilor, drajonilor) şi se încheie odată cu constituirea stării de masiv, când se realizează trecerea de la existenţa izolată a plantulelor la starea gregară a arborilor ce formează noul arboret (Popovici, 1922; Drăcea, 1923; Nicolescu V.N., 2011). Înălțimea medie a arboretului, după constituirea stării de masiv, ajunge la 1.30 - 1.50 m (Rădulescu, 1956).

În stadiul de semințiș, fiecare exemplar în parte este influențat de factorii mediului înconjurător (buruieni, secetă, îngheț, vânt, insecte, ciuperci, etc.), ceea ce face ca foarte multe exemplare să dispară. Dacă aceste pericole sunt minime, atunci fiecare exemplar (puiet) are suficient spațiu atât în sol pentru creșterea rădăcinilor, cât și în aer pentru creșterea coroanelor (Drăcea, 1923).

În arboretele de codru, unde semințișul s-a instalat sub masiv, se recomandă ca ultimele tăieri de regenerare să nu întârzie peste limita de suportabilitate a semințișului. Arborii bătrâni care formează un coronament prea des, pot limita creșterea și dezvoltarea semințișului. Pentru semințișul instalat constituie concurenți redutabili unele specii arborescente mai robuste, dar cu valoare economică mai redusă (cazul speciilor pioniere), dar și arbuștii când sunt prea înalți sau prea deși, ceea ce obligă la extragerea acestora la prima tăiere de regenerare (Nicolescu V.N., 2011).

În stadiul de semințiș trebuie să se aplice lucrări pentru asigurarea dezvoltării semințișului (NT3, 2000). Acestea urmăresc să-l protejeze împotriva buruienilor și arbuștilor (descopleșiri), să remedieze pagubele făcute prin exploatare (recepări) și să prevină pagubele produse prin pășunatul animalelor domestice sau sălbatice (împrejmuiri) etc.

2. Stadiul de desiș începe odată cu constituirea stării de masiv a noului arboret şi durează până când arborilor, crescuți în condiții de desime ridicată, încep să li se usuce și să cadă ramurile de la bază (începerea elagajului natural) (Lorentz și Parade, 1855; Bagneris, 1876, 1878; Nicolescu V.N., 2011). Înălţimea arborilor ajunge, în general la 2-2,5 m, iar diametrul mediu al arboretului la 2 cm. Acest stadiu se caracterizează prin lupta colectivă pe care arborii o dau cu condițiile de mediu extern. Arborii au nevoie de mai multă lumină, sunt mai rezistenți la îngheț și la arșiță. Se intensifică creșterea arborilor componenţi, în special cea în înălţime, iar etajele subarboretului şi păturii erbacee dispar în totalitate.

Datorită competiţiei inter- şi intraspecifice, în arboretele amestecate, speciile repede crescătoare (specii pionere) pot copleşi sau chiar elimina speciile de bază, mai încet crescătoare. Ca efect, datorită eliminării unor specii, în acest stadiu se hotărăște compoziția viitorului arboret (Constantinescu, 1976). În arboretele pure exemplarele din lăstari sau semințișul preexistent tind să le copleșească pe cele valoroase din sămânță. De aceea este necesară intervenţia cu lucrări silvotehnice (degajări și depresaje) care să elimine riscurile menţionate.

3. Stadiul de nuieliş începe odată cu declanşarea elagajului natural al arborilor şi se consideră încheiat când majoritatea arborilor componenţi ajung la diametrul de cca. 5 cm (Popovici, 1922; Rădulescu, 1956; Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959). Se intensifică creşterea în înălţime, diferențierea arborilor și eliminarea naturală, iar în arboretele amestecate apare riscul ca speciile mai încet crescătoare să fie copleşite şi eliminate. În acest stadiu de dezvoltare, arboretul prezintă o desime mare și un coronament bine încheiat, celelalte etaje de vegetație fiind astfel puternic dominate și chiar integral eliminate. Deşi arboretul este capabil să susţină singur şi în condiţii superioare funcţiile pădurii, în acest stadiu este necesară aplicarea unor lucrări silvotehnice (curăţiri).

3. Stadiul de prăjiniș cuprinde perioada în care diametrul mediul al arboretului este cuprins între 6 și 10 cm (Popovici, 1922; Rădulescu, 1956; Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959). În acest interval creșterea în înălțime se intensifică tot mai mult, diferențierea arborilor se accentuează, iar eliminarea și elagajul natural sunt active. Arboretul se menține încă destul de des și bine încheiat, fapt care face ca, uneori, coroanele arborilor să fie slab dezvoltate și înghesuite, iar trunchiurile excesiv de dese. În aceste condiții, arboretul devine vulnerabil la rupturi şi doborâturi provocate în special de zăpadă. Și în acest stadiu sunt necesare aplicarea de lucrări silvotehnice (curăţiri).

5. Stadiul de păriș începe când diametrul mediu al arboretului este de (10) 11 cm și durează pană la producerea primei fructificații, când arboretul trece în etapa maturității (obișnuit, diametrul mediu al arboretului ajunge la 18 - 20 cm). Acest stadiu se caracterizează prin culminarea creșterii curente în înălțime a arboretului, intensificarea creșterilor în grosime și volum, dezvoltarea susținută a sistemului radicelar, slăbirea intensității eliminării naturale, precum şi realizarea celei mai bogate mase foliare. În aceste condiții, arborii manifestă exigențe maxime față de fertilitatea solului și lumină. Către finalul stadiului de păriș, datorită creșterii exigențelor față de lumină, coroanele arborilor se răresc și permit instalarea și dezvoltarea celorlalte etaje de vegetație.

Arborii au trunchiuri și coroane din ce în ce mai distincte, își conturează mai bine forma și își pun în evidență tot mai mult caracterele și defectele. Astfel, devine posibilă trecerea de la selecția în masă, realizată în timpul degajărilor, depresajelor și curățirilor, la selecția individuală, realizată prin rărituri (xxx, 1956; Nicolescu V.N., 2011).

1. B) Etapa maturității începe odată cu prima fructificaţie abundentă a arboretului şi durează până când arborii prezintă semne evidente de uscare. În etapa maturităţii se disting două stadii de dezvoltare:
2. Stadiul de codrișor (codru tânăr) începe odată cu trecerea arboretului la maturitate și durează cât timp diametrul mediu al arborilor variază între 21 și 35 cm. Arboretul încă dispune de o creștere foarte activă și prezintă o viguroasă capacitate de regenerare din sămânță, dar se reduce regenerarea din lăstari sau drajoni. Creșterile în înălțime se diminuează, în timp ce creșterile în grosime, volum și substanță uscată culminează. Coronamentul arborilor se ridică la o înălțime tot mai mare față de sol și se rărește treptat asigurând lumină suficientă pentru instalarea, creşterea şi dezvoltarea viguroasă a etajelor subarboretului şi păturii erbacee, care pot deveni un obstacol în calea regenerării naturale a pădurii. În această fază intervențiile silviculturale (răriturile), urmăresc mai ales stimularea creșterii în grosime și în volum a arborilor, precum și crearea unor condiții favorabile pentru intensificarea fructificației acestora și instalării unei bune regenerări viitoare.

2. Stadiul de codru mijlociu (codru) diametrul mediu al arboretului variază, în general, între 35 și 50 cm (Nicolescu V.N., 2011). La începutul stadiului arborii sunt în majoritate sănătoși, de grosimi apropiate, pe măsura înaintării în vârstă arborii încep să se usuce și apar goluri în arboret, în care se instalează semințisuri, arbuști și ierburi. La sfârșitul stadiului, arborii prezintă semne evidente de depericiune, creșterile curentă și medie intră în declin, apar putregaiul și scorburile. Se reduce capacitate de folosire integrală a staţiunii de către etajul arborilor, permiţând creşterea şi dezvoltarea subarboretului și a păturii erbacee. Astfel, se poate produce înţelenirea solului şi se împiedică desfăşurarea normală a regenerării din sămânţă.

În cursul acestui stadiu arborii realizează dimensiunile dorite din punct de vedere economic (sortimentul-țel), de aceea nu este dorit ca arboretul să fie păstrat în picioare până la apariția semnelor de depericiune și să fie extras după ce a atins vârsta exploatabilității tehnice.

1. C) Etapa bătrâneţii începe atunci când arborii bătrâni rămași în picioare, fiind puțini la număr și ajunși la limita longevității fiziologice, prezintă semne evidente de lâncezire (uscare) și se încheie cu uscarea tuturor exemplarelor din generația respectivă. În această etapă, care are un singur stadiu (codru bătrân), pierderile de biomasă sunt mai mari decât acumulările, creșterea în înălțime se sistează, o mare parte a coroanei se usucă, vitalitatea se reduce la minim, după care încetează.

Etapele și stadiile de dezvoltare prezentate mai sus, bine diferentiate și care se succed în timp, sunt specifice arboretelor echiene, instalate pe cale naturală din sămânță, lăstari sau drajoni.

În arboretele pluriene nu se pot diferenția stadii de dezvoltare distincte, deoarece în cuprinsul aceluiași arboret există în același timp arbori individuali sau grupați, cu vârste variate, aflați în stadii de dezvoltare diferite (Drăcea, 1923; Toumey și Korstian, 1947; Nicolescu V.N., 2011).

Fig.2 Stadiile de dezvoltare într-un arboret plurien