Tratamentul tăierilor rase în parchete mici
Se caracterizează prin recoltarea integrală a arboretului exploatabil, de pe o anumită suprafaţă, printr-o singură tăiere, din această cauză, de multe ori în spațiul public sunt denumite impropriu „Defrișări”.
Deşi aplicate de secole, tăierile rase au fost sistematizate şi teoretizate numai la începutul secolului al XIX-lea, în Rusia (1804 - Nesterov, 1954, în Constantinescu, 1973) şi Germania (Cotta, 1811, în Troup, 1928). Apariţia lor a fost considerată singura soluţie pentru regenerarea pădurilor care au suferit degradări puternice prin extrageri selective de arbori, păşunat excesiv şi îndepărtarea litierei, unde regenerarea naturală nu mai este posibilă (Troup, 1928). Actualmente, datorită deosebitei uşurinţe de aplicare, tăierile rase pe parchete sunt tratamentul cel mai aplicat pe glob. Acestea sunt specifice mai ales pădurilor boreale dominate de specii de molid şi pin, unde peste 80% din masa lemnoasă exploatată anual (cca 500 milioane m3 lemn de lucru) rezultă din aplicarea tăierilor rase în parchete care pot ajunge la sau chiar depăşi 100 ha (Hagner, 1995).
În ţara noastră, în majoritar în Bucovina, parchetele cu tăieri rase au avut la sfârşitul secolului al XIX-lea începutul secolului trecut mărimi ajungând la 500-2.000 ha (Giurgiu, 1978). După cel de-a doilea război mondial suprafaţa maximă a acestora a scăzut continuu (peste 20 ha – xxx, 1949; până la 25 ha – Negulescu, 1957; 15 ha – Constantinescu, 1973) astfel încât, în prezent, mărimea parchetului anual este, în general, limitată la 3 ha în toate situaţiile unde tăierile rase sunt permise (culturi de plopi euramericani, sălcii selecţionate, molidişuri, pinete) (xxx, 2000). Atunci când pregătirea parchetului pentru împădurire (la MO, PI) sau butăşire (PL, SA) se face mecanizat, este admisă mărirea suprafeţei parchetului până la 5 ha.
Parchet tăiat ras (>50 ha) în jurul anilor 1960 în apropierea vârfului Sapa (Munții Parang) și același parchet după 60 de ani
Dacă suprafaţa maximă a parchetului anual depăşeşte valorile stabilite prin normele tehnice în vigoare (***, 2000), este obligatorie deschiderea mai multor guri de exploatare în arborete complet separate şi care să nu se influențeze între ele în timpul regenerării.
La nivelul globului, mărimea parchetelor variază foarte mult, de la 0,5 ha la peste 50 ha.
Forma parchetului trebuie să se adapteze realităţilor terenului, ceea ce face ca o cercetare amănunţită a acestuia înainte de aşezarea parchetului să fie obligatorie. Pe cât posibil, se recomandă ca parchetul să aibă o formă regulată, pătrată sau dreptunghiulară. Nu este însă de dorit ca parchetele să fie prea lungi deoarece lucrările de exploatare s-ar extinde prea mult iar colectarea lemnului ar fi mult îngreunată (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Prin aşezarea tăierilor se caută să fie satisfăcute interesele exploatării şi ale regenerării pe cale artificială, precum şi să se asigure protecţia arboretului rămas în picioare contra acţiunii vătămătoare a vântului. Datorită acestor obligaţii, încă din secolul al XIX-lea (Cotta, 1841; Lorentz şi Parade, 1867; Bagneris, 1878) s-a cerut respectarea câtorva reguli de aşezare a tăierilor şi anume:
- tăierile trebuie să înainteze împotriva vântului periculos;
- tăierile se aşează din aproape în aproape, unele lângă altele, având forma cea mai regulată posibilă;
- tăierea parchetului alăturat se face numai după regenerarea integrală a celui exploatat anterior;
- parchetele trebuie astfel dispuse încât lemnul care se colectează să nu treacă prin parchete recent regenerate sau în curs de regenerare;
- în regiunea de munte, pentru a proteja arboretele rămase împotriva vânturilor periculoase care bat mai ales de la culmea spre baza versantului (de sus în jos), tăierile pe parchete trebuie să înainteze de jos în sus;
- în aceeaşi regiune se recomandă ca parchetele să fie înguste, lungi cât mărimea versantului şi dispuse perpendicular pe direcţia vânturilor periculoase. În acest mod sunt posibile protecţia contra vântului şi colectarea întregului material lemnos de pe versant la drumul de vale.
Este important ca regenerarea parchetelor (pe cale artificială, prin plantaţii) să se execute cât mai neîntârziat după ce parchetul a fost curăţat de resturile de exploatare. În acest fel, puieţii pot încă beneficia de condiţiile edafice favorabile rămase în urma arboretului bătrân exploatat. Dacă însă regenerarea întârzie, refacerea pădurii pe cale artificială este mai anevoioasă şi pot apărea fenomene de eroziune în suprafaţă, precum şi dereglări ale regimului hidrologic. Reîmpădurirea parchetului, operaţie costisitoare deoarece necesită forţă de muncă multă şi material de împădurire în cantităţi mari, dă cele mai bune rezultate prin folosirea unor puieţi sănătoşi şi viguroşi, respectându-se riguros tehnicile specifice de instalare şi îngrijire a culturilor prezentate în lucrări de specialitate (Popovici, 1922-1923; Drăcea, 1923-1924; Damian, 1978).
Alăturarea parchetelor se va face în raport cu durata de realizare a stării de masiv și intensitatea funcțiilor de protecție atribuite, la intervale de 3-7 ani.
Din punct de vedere economic, este cel mai ieftin mod de a tăia pădurea (Stoddard și Stoddard, 1987);
Este cel mai simplu tratament de codru. Necesită cunoștințe de silvicultură și expertiză profesională – minime (Stoddard și Stoddard, 1987);
Metodele de exploatare recomandate sunt arbori și părți de arbori sau trunchiuri și catarge. Recoltarea lemnului se poate face tot timpul anului – tăieri fără restricții (Ciubotaru, 2011);
Acest tratament presupune și numeroase dezavantaje, din care putem aminti: Eliminarea completă a ambianței mediului forestier; acumularea pe sol a importante cantități de resturi de exploatare; viitoarele arborete echiene, adesea pure, sunt mai puțin rezistente la factori destabilizatori; din punct de vedere estetic este tratamentul cel mai puțin dorit.
Suprafaţa arboretelor parcurse cu tăieri rase s-a redus mult în România [de la 25,5 % din suprafaţa pădurilor de codru la mijlocul anilor ’50 (Negulescu, 1957) la cca 4 % în 1998 (xxx, 1999)], acestea fiind permise astăzi, aşa cum s-a menţionat, numai în culturile de plopi euramericani şi sălcii selecţionate, în molidişuri şi pinete (***, 2000).
Bibliografie:
***2000 : “Norme tehnice pentru alegerea şi aplicarea tratamentelor”
Nicolescu N.V.: Curs Silvicultură Specială, 2014, Universitatea ”Transilvania” din Brașov
Nicolescu N.V.: 2014 – ”Silvicultură II. Silvotehnică”, Ed Aldus, Brașov;