Caracteristicile arboretului în structură verticală

A) Etajarea arboretului reprezintă modul de repartizare în spațiu a coroanelor arborilor ce alcătuiesc un arboret (Rădulescu, 1956; Nicolescu, 2011).

În pădurile temperate și boreale au fost distinse două categorii de arborete după numărul de etaje de arbori (Boppe, 1889; Jolyet, 1916; Popovici, 1922; Drăcea, 1923; Nicolescu, 2011):

1. Arborete monoetajate (unietajate):

• prezintă un singur etaj, în care coroanele tuturor arborilor se găsesc aproximativ la același nivel;
• cazul arboretelor pure și echiene, rezultate din semănături directe și plantații;
• cazul arboretelor amestecate formate din specii cu același ritm de creștere.

În arboretele monoetajate, pe măsură ce arborii înaintează în vârstă și se diferențiază în înălțime, coronamentul arborilor se împarte în două plafoane:

• plafonul superior, format din arborii cei mai înalți și mijlocii (dominanți);
• plafonul inferior, format din arborii rămași în urmă cu creșterea (dominați).

Fig. 1. Arboret monoetajat

2. Arborete bietajate:

• coroanele arborilor sunt separate în două etaje distincte: etajul superior și etajul inferior;
• etajul superior este constituit din specii de arbori de talie înaltă (stejar pedunculat, gorun);
• etajul inferior este constituit din specii de arbori de talie mai redusă (carpen, jugastru).

Fig. 2. Arboret bietajat

În lucrările de amenajare a pădurilor din România se consideră etajate numai arboretele în care diferenţa dintre înălţimile medii ale două etaje succesive este de cel puţin 25 % din înălţimea etajului superior, iar masa lemnoasă (volumul) unui etaj reprezintă cel puţin 30 % din masa (volumul) arboretului întreg (***, 1984).

În cazul arboretelor pluriene, caracterizate prin prezenţa arborilor de toate vârstele şi dimensiunile nu se poate realiza diferenţia unor etaje de vegetaţie (Nicolescu, 2011).

În pădurile tropicale umede speciile de arborii se grupează în trei sau mai multe etaje de vegetație, astfel formează arborete multietajate.

B) Profilul arboretului reprezintă alura pe care o prezintă suprafaţa superioară a coronamentului arborelui (Negulescu, în Negulescu et. al., 1973; Nicolescu, 2011).

Fig. 3. Profilul arboretului

(după Negulescu, din Negulescu și Ciumac, 1959)

• arborete cu profil continuu, coroanele arborilor sunt aproximativ de aceeași înălțime (cazul culturilor de plopi euramericani);
• arborete cu profil ondulat, înălţimile arborilor cresc şi descresc astfel încât suprafaţa superioară a coronamentului prezintă un profil sinuos (cazul arboretelor echiene pure sau amestecate);
• arborete cu profil în trepte, înălțimea arborilor din suprafețele alăturate crește sau descrește gradat (cazul arboretelor parcurse cu tratamentul tăierilor rase în benzi);
• arborete cu profil dantelat, arborii au înălțimi foarte variate, datorită diferenței de vârstă (cazul arboretelor pluriene sau grădinărite).

 C) Închiderea arboretului reprezintă modul în care diferitele categorii de arbori participă la constituirea stării de masiv (Negulescu, în Negulescu et. al., 1973; Nicolescu, 2011).

Închiderea arboretului se produce în trei moduri (Dengler, 1935; Vlad, 1955; Rădulescu, 1956; Nicolescu, 2011):

• închiderea pe orizontală, constituie un coronament cu profil continuu sau ondulat și se realizează atunci când coroanele arborilor sunt situate aproximativ la aceeași înălțime și se ating lateral între ele (arborete monoetajate);
• închiderea pe verticală se realizează când arborii au înălțimi diferite, cazul arboretelor bietajate sau pluriene;
• închiderea în trepte se realizează cand înălțimea arborilor crește sau descrește gradat, în secțiune verticală având aspectul unor trepte (cazul arboretelor situate pe pante repezi, pe locuri umede expuse acţiunii de doborâre a vântului, precum şi la limita superioară altitudinală a pădurii).

Fig. 4. Închiderea pe orizontală

Fig. 5. Închiderea pe verticală

Fig. 6. Închiderea în trepte

D) Înălțimea medie a arboretului redă o mărime medie a înălțimii arborilor componenți și se determină prin măsurători pentru fiecare element de arboret, la arborii reprezentativi din categoria diametrului mediu (***, 1984).

În practica silvică de la noi se folosesc cu precădere înălțimi medii conditionate, corespunzătoare anumitor diameter medii (înălțimea arborelui mediu aritmetic, înălțimea arborelui mediu la suprafeței de bază, înălțimea arborelui central al numărului de arbori etc.), iar dintre acestea înălțimea corespunzătoare diametrului central (median) al suprafeței de bază hg, este cea mai utilizată (Nicolescu, 2011).

În arboretele monoetajate, echiene și relative echiene, cea mai cunoscută şi utilizată clasificare a arborilor după înălţime, este cea datorată profesorului german Gustav Kraft (1884). Prin aprecierea vizuală a vigorii de creștere, poziţiei arborilor (înălţimii relative) şi a gradului de dezvoltare a coroanelor arborilor, acesta a diferenţiat cinci clase (Drăcea, 1923; Nicolescu, 2011):

Clasificarea lui Kraft (1884) (arboret de pin silvestru)

• clasa 1 - arbori predominanţi, sunt arborii cei mai înalţi din arboret şi cu coroanele cele mai dezvoltate;
• clasa a 2-a - arbori dominanţi, sunt arborii care au înălţimi apropiate de predominanţi, dar coroanele mai puţin dezvoltate;
• clasa a 3-a - arbori codominanţi, sunt arborii cu înălţime ceva mai redusă decât arborii din primele două clase şi cu coroanele slab dezvoltate și înghesuite;
• clasa a 4-a - arbori dominaţi, sunt arborii care au înălţimi mai mici şi coroane înguste, înghesuite şi uneori dezvoltate numai într-o parte. Arborii dominaţi au fost împărţiţi în două subclase:

4a - arbori cu partea superioară a coroanei în lumină;

4b - arbori numai cu vârful în lumină.

• clasa a 5-a - arbori copleşiţi, sunt arborii acoperiți integral de exemplarele mai înalte aflați în curs de uscare, care se împart în două subclase:

5a - arborii care mai prezintă încă frunziş viu;

5b - arborii deperisanţi sau complet uscaţi.

Arborii din clasele 1, a 2-a şi a 3-a formează plafonul superior, iar arborii din clasele a 4-a şi a 5-a fac parte din plafonul inferior al arboretului.

Bibliografie:

1. Boppe, L., 1889: Traité de Sylviculture. Berger-Levrault et Cie, Libraires-Éditeurs, Paris et Nancy, 444 p.
2. Dengler, A., 1935: Waldbau auf ökologischer Grundlage. Ein Lehr- und Handbuch. Verlag von Julius Springer, Berlin, 556 p.
3. Drăcea, M., 1923: Silvicultură. Școala Politehnică, București, 924 p.
4. Jolyet, A., 1916: Traité pratique de Sylviculture. 2e edition. Libraire J.-B. Baillière et Fils, Paris, 724 p.
5. Negulescu, E.G., Stănescu, V., Florescu, I.I., Tîrziu, D., 1973: Silvicultura. Fundamente teoretice și applicative. Vol I. şi II. Editura Ceres, Bucureşti, 557 p.
6. Nicolescu, V.N., 2011: Silvicultură I Biologia pădurii. Editura Aldus, Brașov, pp 42.
7. Popovici, N.G., 1922: Silvicultura. Şcoala Superioară de Silvicultură, Bucureşti, 783 p.
8. Rădulescu, A. V., 1956: Silvicultură generală. Editura Agro-silvică de stat, București, 336 p.
9. Vlad, I., 1955: Studiul general al arboretelor. În: Manualul Inginerului forestier 80 - Cultura pădurilor şi Bazele naturalistice. Editura Tehnică, Bucureşti, pp. 461-471.
10. ***, 1984: Îndrumar pentru amenajarea pădurilor. Vol. I. şi II. Ministerul Silviculturii, ICAS, Bucureşti.